cu capul pe umeri

ii explicam deunazi ce e un browser, un forum, un blog. si sperind ca o sa trezesc scriitorul din el il intreb:

- matei, nu vrei sa-ti faci blog?

la care el, serios:

- nu crezi ca e cam devreme sa incepem cu de-astea?

de dragoste

“mie mi-a placut de tine mai mult decit de celelalte femei, de-aia te-am ales sa fii mama mea.”

raceala re-re-reloaded

aproape stiu pe de rost prospectele la vreo 5-6 siropuri de tuse si tot atitea picaturi pentru nas. sunt o adevarata enciclopedie de leacuri naturiste, mai mult sau mai putin babesti. apelati cu incredere! imi mentin sanatatea psihica punind totul pe seama conspiratiei spiridusilor care au drept scop sa-mi faca viata grea. sper ca aceasta afirmatie sa nu contrazica prin existenta ei realitatea pe care o exprima. nu-s disperata, ma-ncearca doar uneori perplexitatea. stiu c-ar putea fi mai rau, mult mai rau;  si stiu ca nu-s singura, pentru ca mamele din lumea-ntreaga trec prin aceeasi poveste.

asadar, las posteritatii ce a functionat la noi. si incep cu ceaiurile: anul trecut am tratat cu succes tusea uscata, iritativa cu ceai de cimbrisor combinat cu scai vinat. anul asta n-a mai mers asa bine asa ca am trecut la ceaiul de ceapa si de patlagina. astea-s mai mult pentru tuse expectoranta. cel de ceapa rulz. un alt ceai de succes, ceaiul de ghimbir. are efecte si asupra gitului, dar mai ales asupra nasului infundat. ma vad nevoita sa fac o precizare: ceaiul de ceapa are un gust rau, bleah, iar ceaiul de ghimbir ustura foarte tare. e drept ca trece repede usturimea. dar cum eu nu-s o fire prea gingasa, am reusit sa-l conving pe matei sa le bea fara prea mari proteste. toate ceaiurile le-am indulcit cu miere.

picaturile si pufurile de nas nu prea i-au fost de folos pentru ca-i provocau accese de tuse. in schimb a prins bine joaca de-a dragonul care sufla flacari pe nas dind foc servetelului, impreuna cu apa de mare.

de siropurile de tuse nu-mi vine sa mai zic. sunt unele din care am luat cite doua sticle la rind, uneori fara succes. ar fi totusi prospan, grindtus care-s pe baza de plante, sau erdomed care este medicament traditional.

am asezonat totul cu sirop de catina, tincturi de propolis sau echinaceea, vitamina c si altele asemenea lor, care sa furnizeze armament soldatilor din singe responsabili cu misiunile de “cautare si distrugere” a virusilor si bacteriilor.

in final imi dedic poezia de mai jos, pentru ca sunt o fire calma:

fructe si legume :)

fructele si legumele trebuie musai sa faca parte dintr-o alimentatie sanatoasa si echilibrata. dar asta-i o poveste prea plictisitoare pentru 5 ani. mai bine facem altceva cu ele )

povestea somnului

- noapte buna, matei! sa dormi bine!
- ba sa ma foiesc bine )
- mai bine nu te foi prea mult ca sperii somnul.
expresia ii stirneste hohote de ris: cum adica sa sperii somnul?

pai, uite somnul e un urias facut din paturi pufoase si perne moi. si cind se lasa intunericul se apropie usor de casele oamenilor si se uita prin dormitoare sa vada cine se pregateste de culcare. se uita mai ales dupa copii, ca are o intelegere cu ei: cind merg la culcare, el ii ajuta sa doarma bine ca sa creasca.

ei, si atunci cind esti pregatit de culcare, se apropie pîș-pîș (desi e un urias, are mersul foarte usor pentru ca nu-i place zgomotul), se aseaza usurel linga tine si te adoarme.

dar daca vede ca te foiesti, se sperie si fuge lasind in urma lui o dira de scamute si de fulgi. se ascunde dupa usa si pindeste, asteptind sa te linistesti. cind vede ca te-ai linistit, iara se apropie de tine pîș-pîș si te trimite in lumea viselor. apoi se duce la altcineva care se pregateste de culcare.

atit gesticulam si ridem cind spunem povestea asta, ca speriem somnul de-a binelea. da’ el e bun si vine inapoi.

ziceri

mergind pe strada: “mama acum suntem ca intr-un computer si ne joaca cineva”.

dupa ce s-a chinuit sa citeasca vreo doua propozitii: “sa citesc textul asta a fost ca si cum as fi plecat intr-o calatorie lunga de-acasa”.

viata la 5 ani

noptile sunt lungi. zilele prea scurte (pesemne ca soarelui ii place mai mult prin america). si totusi a ajuns la concluzia ca noptile trec mai repede daca dormi.

- vaaai, matei, ce mare te-ai facut!

- da, am cinci ani acum.

asta a fost motto-ul verii. dupa zeci de astfel de dialoguri imi marturiseste ca nu i se pare a fi crescut asa tare dupa ce a implinit 5 ani. ma pierd in explicatii cum ca se creste doar cite putin in fiecare zi si parca mi-e un pic ciuda ca explicatiile mele il smulg din grozavele convingeri ale copilariei.

se chinuie sa citeasca. si-l vad cum oscileaza intre fascinatia cartii si nerabdare. literele se aduna greu in cuvinte si prea multa energie nu-i da linistea necesara. i se pare ca le stie pe toate dar asta nu-l opreste sa pune n intrebari pe zi. mi-a declarat deja de vreo doua ori ad literam, ca el stie mai multe lucruri decit mine.

viseaza sa creasca mare si ma regasesc in visul lui, pentru ca de multe ori mai visez si eu sa cresc mare.

un alt trecut

casa lui cervantes (in special dormitorul ) mi-a amintit de ceea ce scria jung in “amintiri , vise, reflectii” prin 1950 si ceva:

“Am renuntat la electricitate si fac eu insumi focul in camin si in soba. Seara aprind vechile lampi. Nu exista nici apa curenta, trebuie sa pompez singur apa. Eu sparg lemnele si tot eu gatesc mincarea. Aceste lucruri il fac pe om simplu – si cit de greu este sa fii simplu! La Bollingen sunt inconjurat de liniste si se traieste in modest harmony with nature. Rasar ginduri car coboara pina in strafundul veacurilor si anticipeaza in mod corespunzator un viitor indepartat. [...]

In turnul meu de la Bollingen, se traieste ca in multe secole. El imi va supravietui, iar prin pozitie si stil evoca timpuri de mult trecute. Numai foarte putine elemente amintesc de ‘azi’.

Daca un om al secolului al XVI-lea ar intra in casa, doar lampa cu petrol si chibriturile ar fi pentru el ceva nou, cu tot restul s-ar descurca fara probleme. Nimic nu tulbura mortii – nici lumina electrica, nici telefon. “

cit de straina trebuie sa fie lumea de acum, omului din secolul XVI!

din vacanta

cind am fost in Spania, am vizitat si casa Cervantes din Alcala de Henares. un loc (precum atitea altele) in care trecutul e conservat si intrarea e libera.

figuri prietenoase te intimpina la intrarea in curtea interioara, strajuita de o fintina pitica. camere mici, intunecoase, cu ferestre mici, scari si dusumele care scirtie, mult lemn si draperii grele asortate cu decorul, care opresc intrarea in anumite camere.

intr-o sala mai mare sunt expuse diversele editii “don quijote”. camera e intunecoasa iar cartile arata nefiresc sub geamurile luminate.

bucataria e o pata de culoare. niste saculeti de rafie, citeva fructe si niste oale si polonice lipsite complet de finisaje, stau cuminti pe rafturi si-o fac sa para vie.

o alta pata de culoare este salonul doamnelor si copiilor. aproape ca-ti poti imagina o oarecare forfota casnica.

si cam atit cu petele de culoare.

urmeaza o camera de lucru austera si intunecata in care troneaza un birou negru. rabinu’ are o revelatie (from above ) cum ca “ligheanele” mari si joase din metal greu, care se aflau in mijlocul fiecarei camere, sunt folosite pentru a se face focul. casa nu avea nici un fel de sobe. linga camera de lucru, un dormitor, din care pe mine m-au chemat niste stramosi . un pat greoi, batrinesc, un cufar si un scaun. de ce altceva ar mai avea nevoie un om?

si ne-am mai intilnit cu un candelabru legat cu o sfoara lunga, ce putea fi urcat la etaj sau coborit dupa nevoie.

si m-am tot intrebat cum trebuie sa fi aratat viata oamenilor de-atunci, cum isi petreceau serile, fara curent electric, tv, internet, and stuff? cum isi umpleau zilele?

si uite-asa, dupa ce ne-am dotat cu citeva carti postale si amintiri frumoase am iesit inapoi in civilizatie.

despre amintiri si timpurile verbelor

am pus o poza cu el intr-o rama. mare incintare, mare:

- tata, uite! o poza cu mine, sa-ti amintesti de mine cind sunt plecat de-acasa si ti-e dor de mine!
- mama, vezi! o poza cu mine. poti sa-ti amintesti de mine cind nu sunt acasa. da?

dupa citeva clipe de contemplare a pozei cu pricina:
- si eu pot sa-mi amintesc de mine cind ma uit la ea!

***

isi luase biblia si-i explica lu’ tata-su ce reprezinta pozele:
- aici e cind au trecut marea rosie, aici e cind au mers prin pustie… si aici e cind a venit Isus sa ne ia.
- pai Isus nu a venit inca sa ne ia.
- tata, in biblie sunt si povesti care nu s-au intimplat inca.